Sfântul Paisie spunea adesea că diavolul nu vine întotdeauna cu zgomot și spaimă. De cele mai multe ori, vine pe tăcute. Și, foarte des, se învârte pe la rude sau cunoscuți.
Nu pentru că aceia ar fi răi, ci pentru că prin ei ajunge mai ușor la inimă.
Într-o zi, la chilie a venit un om tulburat. Nu avea necazuri mari, nu era bolnav, nu îi lipsea pâinea. Și totuși, pacea îi dispăruse. Părintele l-a privit adânc și l-a întrebat simplu:
— Cine te-a supărat?
Omul a oftat:
— Nimeni străin, părinte… ai mei.
Atunci Sfântul Paisie i-a spus cu blândețe:
— Vezi? Diavolul nu bate la ușa străinilor. El intră prin cei apropiați. Printr-un cuvânt aruncat la nervi, printr-o bănuială, printr-un sfat „bine intenționat”, dar fără rugăciune.
Și a continuat:
— Când vine ispita de la un necunoscut, o recunoști mai ușor. Dar când vine de la o rudă, de la un prieten, de la cineva drag, te lovește mai tare. Pentru că nu te aștepți.
Sfântul Paisie îi învăța pe oameni că diavolul seamănă dezbinare nu prin ură fățișă, ci prin neînțelegeri mici, repetate. O vorbă spusă prost. O judecată. O comparație. O nemulțumire lăsată să crească.
— Nu rudele sunt problema, spunea el, ci lipsa rugăciunii. Când nu ne rugăm unii pentru alții, diavolul găsește loc.
Părintele mai spunea că atunci când cineva apropiat te rănește, nu trebuie să răspunzi pe măsură. Pentru că exact asta urmărește vrăjmașul: să te scoată din pace. Dacă pierzi pacea, ai pierdut mai mult decât o ceartă.
— Roagă-te pentru cel care te supără, zicea el. Rugăciunea îl arde pe diavol și îl rușinează. El nu suportă dragostea și răbdarea.
La final, omul a întrebat:
— Și ce să fac, părinte, când nedreptatea vine din familie?
Sfântul Paisie a zâmbit:
— Să-ți amintești că Dumnezeu a îngăduit asta ca să-ți curețe inima. Nu te lupta cu oamenii. Luptă-te cu gândurile.
Și a încheiat cu un adevăr greu, dar mântuitor:
— Diavolul se învârte pe la rude și cunoscuți, dar nu poate intra decât acolo unde nu e rugăciune, smerenie și iertare.
