La sfârșitul vieții sale, Avram Iancu nu mai era eroul din Munții Apuseni, tribunul care ridicase moții împotriva imperiului și devenise simbolul luptei românilor pentru drepturi. Era un om obosit, rătăcitor, aproape uitat, purtând în el o înfrângere pe care nu o scria nicio cronică oficială.
După 1849, lumea pentru care luptase se destrămase. Revoluția fusese înfrântă, promisiunile făcute românilor din Transilvania nu fuseseră respectate, iar Imperiul Habsburgic, pe care îl sprijinise împotriva nobilimii maghiare, nu îi oferise nimic în schimb. Autonomia sperată nu venise. Drepturile promise rămăseseră pe hârtie. Pentru Avram Iancu, trădarea nu a fost un moment, ci un proces lent.
În anii care au urmat, starea lui psihică s-a degradat vizibil. A fost marginalizat, supravegheat, ținut departe de orice rol public. Omul care mobilizase zeci de mii de oameni devenise incomod pentru autorități. Nu putea fi executat, pentru că era prea cunoscut. Nu putea fi folosit, pentru că nu mai credea în nimeni.
Ultimii ani i-a petrecut rătăcind prin satele Apusenilor, purtând haine simple, cu fluierul la brâu. Dormea pe unde apuca, la cunoscuți sau în șuri. Vorbea puțin, evita autoritățile, trăia din amintiri și din respectul tăcut al oamenilor simpli, care încă îl recunoșteau. Pentru ei, era „Crăișorul Munților”. Pentru stat, era o problemă care trebuia ignorată.
În 1872, starea lui era deja gravă. Trupul îi era slăbit, mintea obosită, iar singurătatea devenise definitivă. Nu mai avea familie apropiată, nu mai avea sprijin politic, nu mai avea un scop. Idealul pentru care luptase murise înaintea lui.
Pe 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort pe prispa unei brutării din Baia de Criș. Avea 48 de ani. Nu a murit pe câmpul de luptă, nu a murit ca lider politic, ci ca un om singur, epuizat, într-o lume care nu mai avea nevoie de el.
Vestea morții sale a provocat un val de emoție. Zeci de mii de oameni au venit la înmormântare, într-o tăcere grea. A fost, poate, singurul moment în care Avram Iancu a fost din nou recunoscut pe măsura sacrificiului său. Dar recunoașterea a venit prea târziu.
Ultimele zile ale lui Avram Iancu nu sunt o poveste despre nebunie, așa cum s-a spus adesea, ci despre dezamăgire profundă. Despre un om care a crezut într-o promisiune istorică și a fost lăsat singur după ce lupta s-a încheiat.
Istoria l-a păstrat ca erou.
Viața l-a lăsat să moară ca un rătăcitor.
Iar între aceste două realități se află una dintre cele mai dureroase tăceri ale trecutului românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu